O sâmbătă dimineață de început de septembrie, cer noros, cu mari șanse de ploaie. Ce poți face într-o astfel de zi cu doi copii, unul de 5 ani și jumătate și altul de trei și câteva luni cât mai plăcut și distractiv deopotrivă? Am ales să mergem la un program educativ la Muzeul Colecţiilor de Artă din Calea Victoriei 111 organizat de Muzeul Naţional de Artă al României, intitulat Arte și meserii de colecție.

Trebuie să recunosc ca făcusem programarea cu ceva zile înainte, dar nu știam dacă vom și participa cu siguranță. Pe ultima sută de metri (cu mai puțin de 50 de minute până la începerea programului) am hotărât totuși să mergem. Am luat taxi-ul și am ajuns cu fix un minut înainte. Noi am năvălit val- vârtej, dar înăuntru era o atmosferă relaxată. Copiii primeau pernuțe și ecusoane de la Despina, gazda noastră din acea zi. Toată lumea era cu zâmbetul pe buze. În fine, au sosit și ultimii copii înscriși pe listă (din fericire nu am fost noi aceia) și programul a început.

Micuții au fost întrebați dacă au mai participat la un astfel de program sau dacă au mai vizitat vreun muzeu până atunci. Li s-au spus câteva reguli de bază despre cum ar trebui să se poarte într-o astfel de vizită, iar apoi a început programul propriu-zis. Am fost conduși mai întâi în colecția Elena și Anastase Simu, unde s-a discutat despre cuvinte precum: colecție, colecționar, a colecționa. Copiii și-au dat cu părerea despre ce ar putea să însemne toate acestea și au vorbit la rândul lor despre propriile lor colecții.

De altfel, oprirea s-a făcut în fața unui tablou reprezentându-l pe Anastase Simu, un mare colecționar de artă care a înființat Muzeul Simu, distrus din păcate de comuniști. Rama tabloului, bogat ornamentată a dirijat discuția înspre meseria de rameur sau de încadrator. Cuvânt nou și pentru mine, de altfel. Copiii au răspuns cu interes la toate întrebările, ba chiar au pus la rândul lor întrebări. Părinții erau și ei prinși în discuție. Apoi copiii au putut pipăi rame de diferite mărimi și texturi, bucăți mai mari sau mai mici de ornamente pentru rame, mulaje. Toți își dădeau cu frenezie din mână în mână materialele puse la dispoziție.

După aceasta, am urcat la etaj, într-o altă colecție, a lui Garabet Avachian. O primă sală, cu niște icoane vechi pe sticlă a oprit în loc iureșul de copii. Aici ni s-a vorbit despre meseria de iconar și despre meșteșugul icoanelor pe sticlă. Copiii au putut pune mâna pe o icoană de sticlă, dar nu de colecție, ci din recuzita educatorului muzeal. De asemenea, au văzut care sunt etapele realizării unei astfel de icoane, punând mâna pe alte câteva materiale ilustrative.

Finalul programului a fost la fel de gustat de toată lumea. Provocarea: să facem la rândul nostru o ramă pe o coală de hârtie și să-i potrivim înăuntru o lucrare pe măsură. Cu mic cu mare ne-am pus pe treabă. Ne-au ieșit niște lucrări minunate, de care nu ne-am putut despărți, așa că le-am luat cu noi acasă.

Așadar, matematic: o dimineață reușită, un muzeu minunat și atrăgător într-un vechi palat, Palatul Romanit, doi copii foarte încântați, doi părinți fericiți.

În concluzie: nu ratați programele de acest gen de la Muzeul Național de Artă al României, vi se vor părea cu siguranță foarte reușite, iar timpul dumneavoastră (de aproximativ o oră și jumătate) va fi cu siguranță unul câștigat. Noi așa am simțit. Ce m-a bucurat cel mai mult? Fetița mea, de trei ani mi-a spus la ureche în timpul programului: Îmi place la muzeu, mami!

Vero se ocupă de relații publice și comunicare și de scris poezii și povești frumoase și delicate. Are doi copii pe care încearcă să îi ducă, în timpul liber, la cât mai multe activități educative. Îi mulțumim pentru că a scris pentru Roata Mare.