În luna iulie am avut plăcerea să lecturez o carte apărută acum aproape doi ani la Editura Arthur, „Ca peștele în copac”, de Lynda Mullaby Hunt – o incursiune pe alocuri dură, dar în același timp extrem de sensibilă, în universul dificil de gestionat al unei fetițe de clasa a VI-a, cu dislexie. Cartea subliniază paleta de dificultăți pe care un copil cu un astfel de diagnostic le întâmpină în procesul instructiv-educativ, dar și la nivel social, subliniind rolul covârșitor al unui profesor care știe cum să gestioneze și să sprijine un astfel de copil.

          Lynda Mullaby Hunt, autoare americană, mamă a doi copii și profesor, se dedică scrisului odată cu venirea pe lume a primului ei copil. Prima ei carte – One for the Murphys, a fost publicată în 2012 și s-a bucurat de un real succes și de multe premii.

          ”Ca peștele în copac” este o carte care se citește foarte ușor, are 264 pagini și este tradusă în limba română de către Iulia Arsintescu. A apărut la Editura Arthur în noiembrie 2016, în colecția SmartBlue, încadrată la Beletristică 12 – 14 și Beletristică 14+ pe site-ul editurii.

Aș încuraja însă, fără rezerve, lecturarea acestei cărți nu doar de către copii care merg la școală, cât și de către părinți, cadre didactice și specialiști în domeniul educației și terapiei.

                      De altfel, și dedicația autoarei este foarte grăitoare în acest sens:

        Vă pot spune că am fost determinată să cumpăr cartea datorită perspectivei din care este prezentat subiectul. Ca logoped, m-am obișnuit să întâlnesc tematica dislexiei abordată cu precădere în literatura de specialitate. Însă de data aceasta, am luat contact cu o scriere care prezintă lucrurile din perspectiva unui copil care se confruntă cu acest diagnostic, reflectând toate implicațiile emoționale și sociale pe care dislexia le aduce: situații reale de neputință și dorința de a nu ieși în evidență în clasă, răzvrătire, eschivă și opoziționism în realizarea sarcinilor școlare, boli închipuite și chiar forme de tulburări comportamentale născute din cauza acestor frustări acumulate.

        Pe parcursul cărții, apare ilustrat și fenomenul de bullying, pe care l-am tratat mai în amănunt în două articole anterioare, aici și aici. Și, finalmente, este o lecție despre acceptare, toleranță și prietenie.

      Ally este elevă în clasa a VI-a și a învățat, în cele șapte școli prin care a trecut, că, pentru ea, cel mai potrivit este să nu vorbească prea mult și să nu atragă atenția. Pasiunea ei este desenul, dar și rezolvarea problemelor de matematică – acelea cu cerințe scurte, deoarece în fața ei, literele ”dansează” întruna. Și-ar dori să nu se mai ascundă și să ceară sprijin, însă se teme că toți o consideră deja un copil-problemă. Noul ei profesor, domnul Daniels, îi vede însă calitățile și o ajută să își depășească teama pentru litere și lectură.

Datorită acestuia, dar și a cercului ei de prieteni, reușește să nu se mai simtă ”ca peștele în copac”, să se împace cu ea însăți, acceptându-se exact așa cum este și să înțeleagă că a fi diferit nu este neapărat un lucru rău.

        Oricât m-am rugat, m-am străduit și am sperat, pentru mine cititul seamănă în continuare cu încercarea de a găsi un înțeles în pastele-alfabet din supă. Pur și simplu nu înțeleg cum reușesc alții să citească. (pg. 16)

          Lumea se poartă de parcă «înceată la citit» ar defini tot ce se ascunde înăuntrul meu. De parcă aș fi o conservă de supă de pe care oamenii pot citi ingredientele ca să afle totul despre mine. Dar sunt o mulțime de lucruri legate de supă care nu pot apărea pe etichetă, de exemplu cum miroase, ce gust are și faptul că te încălzești când o mănânci. Nu se poate să nu fiu și eu mai mult decât un copil care nu poate să citească bine. (pg. 95)

       Școala lui Ally, cu toate atributele ei – cadre didactice neputincioase, dar și altele implicate și dedicate profesiei, prietenii loiale și sincere, dar și unele false și interesate – este extrem de reprezentativă pentru lumea actuală. Un prototip. Poate fi la fel de bine o școală din țara noastră sau din oricare colț al lumii.

Poate fi școala copilului tău. Iar Ally ar putea fi chiar copilul tău. Nu-i așa că ți-ar plăcea să existe cineva (fie tu, ca părinte, fie un profesor sau un prieten) care să îl ajute să găsească lumina?

Mă gândesc și eu la cuvinte. La ce putere au. Cum pot acționa ca o baghetă magică – uneori pentru a face bine, ca atunci când le folosește domnul Daniels. Cum reușește el să ajute copii ca mine și ca Oliver să se simtă mai bine în pielea lor. Și cum pot fi folosite cuvintele ca să facă rău. Să rănească.

Bunicul obișnuia să spună că-i bine să fii atent cu ouăle și cu cuvintele, pentru că, dacă dai greș cu ele, nu mai pot fi recuperate niciodată. Cu cât cresc, cu atât îmi dau seama ce deștept era bunicul. (pg. 175)