Enervarea

Sunt nişte monstruleţi mici, o amestecătură între minion, pokemon şi un virus gripal din tulpina de iarna asta. Trag la tine ca insectele la o bomboană foarte dulce uitată vara în mijlocul grădinii, la soare. Îi goneşti dar ei devin şi mai insistenţi, aterizând pe vârful nasului şi pleoapa unui ochi, pe lobul urechii şi în vârful capului. Îi îndepărtezi din nou, dar sunt rapizi şi atacă imediat pe alt front: poate vârful piciorului, spinarea sau încheietura mâinii stângi. Tactica se repetă iar şi iar. Te simţi neputincios. Cedezi. Nişte creaturi aşa mici şi zbuciumate au reuşit iar să te doboare, creatură mare şi greoaie, înzestrată pe deasupra cu raţiune! Mic şi foarte negru, îşi ia avânt sârind de câteva ori pe cocoaşa ta, apoi se aruncă zvelt în aer: Hasta la vista, baby! rânjeşte ultimul nerv, în timp ce-şi mişcă satisfăcut spre tine gheruţa neagră şi nevrotică.

A fi cu capsa pusă, a fi pus pe ceartă, a-i sări ţandăra  (Bucățică – subțire și lunguiață – care se desprinde sau care sare dintr-un lemn, dintr-o piatră etc., prin cioplire sau spargere; așchie), a-i sări dracii, a avea draci, a fi plin de draci, sunt câteva dintre expresiile care se referă la starea de nervozitate. Multe dintre ele conţin termenul draci, semn că nu-i treabă curată cu nervii ăştia şi trebuie musai să scăpăm de ei. Cum?  Învăţând să ne controlăm emoţiile negative. Un ajutor în această luptă poate fi şi cartea Enervarea, scrisă de Ecaterina Burmistrova, un renumit psiholog din Rusia, mamă a 10 copii (!). Eu am primit-o cadou de la o prietenă din Bucureşti la care mă plângeam că am nervi, ceea ce creează momente neplăcute în familie.

Mi-a căzut bine această lectură pentru că am aflat că nu sunt singura mamă de pe acest Pământ cu nervi. Sincer, eu cam aşa aveam impresia. Sau eventual credeam că mai există cel mult câte o reprezentantă de acest gen pentru fiecare continent. Dar se pare că nu este chiar aşa şi nervozitatea excesivă afectează foarte mulţi părinţi.

Cartea de faţă se referă la nervozitatea din interiorul familiei şi cum afectează ea părinţii, copiii şi relaţiile dintre aceştia. De cele mai multe ori evităm să vorbim despre ea şi ne e greu să recunoaştem că avem o problemă, pentru că ne simţim vinovaţi faţă de noi înşine şi faţă de cei asupra cărora a fost îndreptată. Uneori ne-am obişnuit atât de tare cu ea, încât nici nu o mai conştientizăm pe deplin, deşi efectele continuă să se simtă. Problema cea mai mare este că manifestările aferente nervozităţii sunt percepute de copil ca lipsă a dragostei iar pe termen lung le poate afecta dezvoltarea psihică, făcându-i mai anxioşi şi cu o încredere şi stimă de sine mai scăzute.

Trebuie să ţinem cont că de multe ori nervozitatea este determinată de lipsa somnului, mai ales la părinţii cu sugari sau copii mici. Alte cauze pot fi: numeroasele sarcini şi obligaţii, situaţia financiară precară, problemele de la servici, starea de sănătate, standardele prea înalte auto-impuse sau impuse de alţii, aglomeraţia şi gradul ridicat de poluare în special din oraşele mari, lipsa de comunicare cu soţul, conflictele cu cei apropiaţi.

Paşii recomandaţi în carte pentru a scăpa de această obişnuinţă păguboasă:

  1. Să recunoaştem sincer şi deschis faţă de noi înşine faptul că ne enervăm, deşi asta nu va fi deloc plăcut;
  2. Să fim cinstiţi cu noi : vrem cu adevărat să scăpăm de acest obicei? Dacă da, urmăm pasul 3;
  3. Trebuie să conştientizăm în ce situaţii apare enervarea. Asta se realizează observându-te pe tine însuţi cu atenţie timp de 2-3 săptămâni şi notând întrun carneţel toate situaţiile care provoacă enervarea;
  4. Să observăm şi cum ni se schimbă starea, momentele de trecere emoţională de la calm la starea de nervozitate, observaţii care de asemenea trebuie notate;
  5. Să încercăm să ne abţinem pentru câteva secunde înainte de a izbucni. Chiar dacă va fi greu la început, cu timpul devine o obişnuinţă, totul este să exersăm lucrul acesta şi să nu ne descurajăm dacă nu reuşim de fiecare dată;
  6. Să încercăm să ne amintim cine ridica vocea la noi în copilărie. Faptul că noi înşine am fost cândva obiectul unor crize de acest fel este foarte important; aceste amintiri trebuie retrăite chiar dacă doare;
  7. Pe cei care ne-au provocat aceste răni, să-i înţelegem şi să-i iertăm.

Desigur, toate acestea sunt prezentate mult mai pe larg în carte unde mai puteţi citi şi despre: scara agresivităţii, “semaforul” emoţiilor sau despre cultura exprimării nemulţumirii, despre agresivitatea exterioară şi lipsa dorinţei de maturizare, dar şi despre relaţiile cu proprii părinţi şi cu socrii.

Referitor la acest ultim subiect, am reţinut următoarele:

-copiii văd foarte bine cum se comportă taţii şi mamele lor, cu bunicii lor şi comportamentul lor faţă de noi va fi influenţat şi de asta, atât în prezent cât şi mai târziu;

-relaţiile conflictuale cu proprii părinţi precum şi cu părinţii soţului /soţiei îşi vor pune amprenta asupra liniştii familiei;

Iar ideea care mi s-a părut cea mai importantă este că pentru a avea o viaţă liniştită, trebuie să ne iertăm părinţii iar a-i ierta înseamnă a simţi din tot sufletul întreg dramatismul vieţii lor şi a înţelege că sunt şi ei oameni supuşi greşelii, la fel ca şi noi.

O altă idee interesantă care m-a pus pe gânduri este aceea că nu ar fi bine ca părinţii să ajungă să fie priviţi de copii ca nişte divinităţi atotputernice şi ar fi mai nimerit să li se vorbească celor mici despre frământările, grijile, visele şi dorinţele celor mari . Aici am o dilemă încă nerezolvată. Părinţii chiar sunt pentru copii divinităţi atotputernice, sunt reperul şi punctul lor de sprijin, axis mundi şi oare nu e mai bine să rămână aşa? Oare nu le răpim din inocenţa copilăriei împovărându-i cu problemele noastre? Desigur, poate contează şi forma în care le transmitem mesajul, adaptată vârstei lor. Poate familiarizarea aceasta treptată cu umanitatea părinţilor îi va ajuta de fapt să fie mai puţin egoişti şi să sufere mai puţin atunci când vor realiza că şi noi greşim şi nu suntem perfecţi? Încerc să mă raportez şi la câteva amintiri din copilărie. Ţin minte că bunica se plângea de lucrurile care nu-i conveneau. Spre exemplu dacă dormeam în acelaşi pat cu ea, un pat micuţ, de o persoană jumate, meşterit de bunicul meu, la un moment dat începea să se plângă că îi e prea cald cu mine lângă ea şi mă trimitea în altul. Sau la masă îi punea bunicului bucata cea mai bună de carne. Ordinea la bucată era bunicul – unchiul- mamaia-vărul-fraţii mei mai mari – eu.  Lucruri care nu se întâmplau acasă, unde întotdeauna primau dorinţele copiilor. Mama trebuia să ajungă într-un punct extrem de oboseală ca să refuze ceva. Gândindu-mă acum în urmă, cred că mi-a fost mai de folos atitudinea bunicii care m-a învăţat că şi dorinţele celui de lângă mine contează şi trebuie respectate.

Cred că Enervarea este o carte utilă, care ne oferă speranţă, soluţii şi motive să luptăm cu această deprindere nocivă. Este obligatoriu să facem asta pentru copiii noştri, care nu merită să ducă mai departe povara unor vini care nu le aparţin. De propria mânie nu trebuie să ne temem, ci să o privim cu detaşare, ca pe un obiect de studiu, aşa cum afirmă autoarea. Şi să nu uităm chintesenţa, după părerea mea: un somn odihnitor, face totul mai uşor!

Autor: Ecaterina Burmistrova; Titlu: Enervarea; Traducător: Adrian Tănăsescu-Vlas; Editura: Sophia; Colecţia: Psihoterapie ortodoxă; Format: 200 x 130 mm; Nr.pag: 142; An apariţie: 2017.

Cartea o puteţi cumpăra din librăriile online, la un preţ foarte avantajos de aproximativ 12 lei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.