Vara aceasta am avut bucuria de a mă ”întâlni” cu o publicaţie deosebită a Editurii Arthur, ”Minunea” de R. J. Palacio – o meditaţie despre bunătate, curaj şi acceptare, scrisă cu o mare sensibilitate, dar şi cu stropi de înţelepciune şi  umor.

         Autoarea, R. J. Palacio, locuieşte în New York şi este grafician de profesie, concepând design-ul a numeroase cărţi, până a ajunge la a o scrie pe cea proprie. ”Minunea” este primul său roman, apărut în 2012, iar inspiraţia pentru acesta i-a fost o întâlnire întâmplătoare cu un copil extraordinar, în faţa unui chioşc de îngheţată. Cartea este foarte populară în Statele Unite ale Americii, stând la baza unei campanii naţionale care promovează bunătatea şi empatia.

        ”Minunea” este o lectură fascinantă, care te cucereşte cu fiecare rând mai mult. Are 344 pagini şi a fost tradusă din limba engleză de către Iulia Arsintescu. A fost publicată de către Editura Arthur în 2016, în colecţia ”Cărţile de aur ale copilăriei”.

          Vă împărtăşesc faptul că am fost motivată să citesc această carte deoarece, în urmă cu ceva vreme, am văzut filmul ”Wonder”, apărut în 2017, la baza căruia stă romanul despre care vă scriu astăzi.A fost una dintre acele situaţii în care am văzut întâi pelicula şi abia apoi am citit cartea.

       Când mi-am propus să urmăresc filmul, nu eram interesată nici de valoarea peliculei, nici de jocul actorilor sau de alte detalii, ci de poveste în sine. În general, urmăresc cu interes filmele care prezintă poveştile unor oameni speciali.

         Probabil datorită formării mele de psihopedagog, de cele mai multe ori, fără să îmi propun neapărat, ajung să privesc critic modul în care este redată în filme informaţia de specialitate, raportată la viaţapersonajelor, făcând inerent comparaţii cu experienţa mea profesională. Cred că ajung să caut cumva acel autentic din viaţa mea profesională, în film, în felul în care e redată povestea şi informaţia în sine.

          Filmul m-a emoţionat prin modul în care este redată viaţa interioară a unui copil de zece ani, greu încercat, dezvăluit publicului cu toate fricile lui, cu dificultăţile cu care se confruntă în procesul de şcolarizare, cu obstacolele pe care le întâmpină în a se adapta.

      Un alt aspect care mi-a plăcut a fost faptul că filmul redă cu o mare precizie evenimentele narate, păstrând chiar şi structura cărţii, reprezentată de un număr de 8 părţi. Acestea sunt scrise din perspectiva diferitelor personaje cheie ale cărţii, pendularea între diferite puncte de vedere completând minunat puzzle-ul relaţiilor dintre caraterele dominante ale poveştii.

            Dar haideţi mai bine să îl cunoaştem pe August!

        Auggie Pulman este un băiat de zece ani, cu un trecut medical stufos. Născut cu multiple malformaţii faciale, el a suferit numeroase intervenţii chirurgicale, menite a îi ”construi” o faţă apropiată de cea a semenilor lui.

”Nu judeca după aparenţe” pare să fie motto-ul autorului, iar una dintre ideile de bază ale lecturii pare să fie replica vulpiţei din ”Micul prinţ”: ”Bine nu se vede decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.”

         Grăitor pentru modul în care se percepe August este chiar primul paragraf al cărţii: ”Ştiu, nu sunt un băiat obişnuit de zece ani. Adică, sigur, fac lucruri obişnuite. Mănânc îngheţată. Merg cu bicicleta. Mă joc cu mingea. Am jocuri electronice. Lucrurile astea mă fac obişnuit, presupun. Şi mă simt normal, pe dinăuntru. Dar copiii obişnuiţi nu-i fac pe alţi copii obişnuiţi s-o ia la fugă ţipând pe terenul de joacă. Iar la copiii obişnuiţi nu se holbează lumea oriunde se duc.” (pg. 9)

          Toată suferinţa lui, îmbinată cu lupta constantă de a se accepta pe sine şi dorinţa de a fi acceptat de către ceilalţi sunt exprimate în strigătul de neputinţă al lui Auggie. Sunt doar câteva cuvinte, care concentrează toată durerea şi suferinţa sa de ani de zile: ”Mami, de ce trebuie să fiu atât de urât?” (pg.74)

          Atunci când mama lui simte că ar fi potrivit ca acesta să meargă la şcoală, în Auggie se dă o luptă contradictorie. Pe de o parte îşi doreşte să depăşească confortul universului său limitat, al cartierului pe care îl cunoaşte foarte bine, împreună cu locuitorii lui, având parte de experienţa şcolii, la fel ca toţi ceilalţi copii de-o seamă. Pe de altă parte, fiind atât de conştient de modul în care arată şi în acelaşi timp având capacitatea de a observa reacţiile celor din jur atunci când îl privesc, pentru Auggie fiecare nou contact cu oameni, e o luptă greu de purtat iar şi iar.

        Partea a doua a cărţii, intitulată ”Via”, redă perspectiva surorii lui Auggie asupra fratelui ei şi a familiei lor, descriind metaforic, dar în acelaşi timp extrem de grăitor cum simte ea lucrurile: ”August este Soarele. Eu, mama şi tata suntem planete care gravitează în jurul Soarelui. Restul familiei şi prietenii sunt asteroizi şi comete care se învârt pe lângă planetele care gravitează în jurul Soarelui.” (pg. 98).

Nu e deloc uşor să fii fratele/sora unui copil special. Cu toate acestea, Via este o soră tare înţelegătoare. E adevărat, are şi ea propriile-i dileme şi provocări adolescentine, însă îşi iubeşte mult fratele.

        Întrucât nevoile ei au fost mereu trecute pe planul doi în familie, micile gânduri răutăcioase ale Viei pot fi oarecum justificate. Oricât de puternic ai fi, nu e ușor să trăiești cu povara de a fi constant pe locul doi!

Astfel, ”Minunea” este şi o poveste despre dragostea infinită şi necondiţionată de părinte, despre dragostea fără limite dintre fraţi, dar şi despre prietenia pură dintre copii.

         Treptat, Auggie parcurge un drum al adaptării, în care învaţă să se accepte mai întâi pe sine, iar apoi pe cei din jur, aceştia venind la pachet cu reacţiile şi comportamentele lor de acceptare/respingere faţă de el. O mare calitate a personajului este aceea că atinge acest punct al acceptării de sine, fiind chiar în măsură de autoironie, în discuţiile cu prietenii lui. Iar glumele lui sunt adorabile!

        La şcoală, începutul a fost foarte dificil. Auggie primeşte porecla de ”Monstrul” chiar dinainte de a deveni elev al şcolii Beecher. Apoi colegii de şcoală inventează un joc numit ”Ciuma” prin care fiecare copil care s-a atins accidental de August sau i-a atins vreun obiect, trebuie să ”scape” de ”ciumă” atingând la rândul său pe alţii. August e conştient de toate aceste lucruri care se petrec cumva pe la spatele lui, fiind totuşi vizibile unui fin observator al celorlalţi, cum e el. Totuşi, printre toate acestea, există o fetiţă, Summer, care îl acceptă de la început şi care stă chiar din prima zi la masa de prânz cu el. Poate că face acest lucru la început din milă, dar apoi pentru că în mod real îi face plăcere compania lui. Există şi un Julian, bully-ul clasic, provenind dintr-o familie bogată, cu părinţi care îi încurajează toate comportamentele şi faţă de care pozează în copilul perfect. Există şi o Charlotte care este bună cu toţi, care îşi acceptă colegii aşa cum sunt, încercând să îşi păstreze neutralitatea şi să nu aleagă o tabără sau alta.

Există şi un Jack Mill care duce la rândul lui o luptă între a petrece timp cu August şi dorinţa de a aparţine grupului popularilor. Deşi trece prin mai multe experienţe, Jack alege, până la urmă, calea de a fi bun.

       Avem, aşadar, exemple serioase de moralitate, de acceptare, de bullying – am putea spune că şcoala lui Auggie ilustrează tabloul complet al şcolii zilelor noastre, în care vor exista mereu copii imperfecţi din punct de vedere fizic, caracterial sau comportamental şi unde valorile familiei şi educaţia celor şapte ani de acasă îşi pun categoric amprenta asupra sistemului axiologic al fiecărui copil. Până la urmă, esenţa o exprimă principiile lunare ale profesorului Browne: ”Când ai de ales între a fi corect sau a fi bun, alege să fii bun.” şi ”Faptele vă sunt monumente.”