Muzee, versiunea franceză. Impresii de călătorie

Ca orice angajat într-un muzeu, perceperea vizitei într-o instituție similară este infulențată de experiența din muzeul în care lucrăm, de ceea ce știm despre viața muzeală din țara noastră; vedem exponatele cu mai multă atenție, le privim din mai multe unghiuri și facem acest lucru aproape inconștient: vedem dintr-o clipită starea de conservare, observăm mediul de expunere, etichetele și textele aferente etc. În plus, este posibil să mai purtăm cu noi un alt set de convingeri printre care: cum că muzeele din celelalte țări au bani și sunt finanțate corespunzător, că ele nu se confruntă cu aceleași probleme ca și noi etc. … sună cunoscut?

Interacțiunea mea cu muzeele din alte țări și cu specialiștii din muzeele străine mi-a indicat că, în realitate, acestea au probleme foarte asemănătoare cu ale noastre: depozite supra-aglomerate, puse în locuri improprii, specialiști puțini, salarii mici (!!), fonduri insuficiente, ba chiar și (asta m-a amuzat) aceiași relație conflictuală între muzeografii specialiști în educație muzeală și muzeografii care studiază patrimoniul. ETC. Și totuși?

…și totuși, muzeele din străinătate, cele din Europa de exemplu, au vizitatori, arată mai bine, sunt mai vizibile în spațiul public, lumea e mai interesată de ele și de viața lor. Așadar, una din întrebările la care încerc mereu să găsesc un răspuns atunci când vizitez un nou muzeu este: Ce fac ei și nu facem noi?

Experiența muzeelor din Normandia

În această vacanță am avut ocazia să vizitez Normandia și câteva dintre muzeele de aici. Deși nu este prima opțiune de vizitare a turiștilor străini, această regiune este faimoasă mai ales pentru bătăliile din timpul celui de-al doilea război mondial: ziua Z – debarcarea în Normandia și luptele pentru eliberarea Franței care au început aici, lupte susținute de forțele aliate care au ajuns pe continent pe mare și prin parașutare; de asemenea, din portul Cherbourg au plecat spre America, în prima jumătate a secolului XX, sute de mii  de imigranți și tot de aici a plecat faimosul vapor Titanic. Două din muzeele vizitate au fost muzeul Airborne din localitatea Saint Mère Église (un sătuc cu câteva mii de locuitori) și La Cité de la Mer din Cherborug, combinate cu lungi plimbări pe plajele din zonă, presărate cu cazemate și povești despre evenimentele istorice amintite.

Muzeul Airborne este dedicat escadrilelor 86 și 101 Airborne care în noaptea de 5 spre 6 iunie 1944 au aterizat în satul Saint Mère Église și au început lupta de eliberare a Franței; a fost deschis la începutul anilor 2000 iar expunerea indică acest lucru, este cam prăfuită*. În schimb, Muzeul Cité de la Mer – găzduit în fostul port Cherbourg de unde a plecat vaporul Titanic, are trei expoziții permanente: una dedicată acestui faimos vapor, alta dedicată vieții acvatice (include un acvariu imens) iar cea de-a treia propune vizitarea submarinului Le Redoutable; acestor expoziții se alătură și un centru de activități. Inaugurarea sa a avut loc acum câțiva ani și a fost/este controversată, așa cum am aflat de la prietenii noștri care ne-au găzduit (se consideră că s-au investit prea mulți bani iar veniturile muzeului nu acoperă investiția. Din nou…sună cunoscut?) Dar despre acest muzeu voi vorbi pe larg cu o altă ocazie.

Cele două muzee, foarte diferite ca tip de experiență muzeală pe care îl propun, păstrează totuși câteva coordonate care transformă vizita la muzeu într-o experiență.

Povestea

Fără a fi un muzeu pe care să îl dau ca exemplu de bună practică, muzeul Airborne reușește să se facă interesant și pentru persoane care nu sunt neapărat interesate de istorie, face apel la o serie de resorturi care vorbesc unui public mult mai variat. Printre vitrinele – destul de prăfuite – pline cu arme, instrumentar medical, obiecte de viață cotidiană, uniforme militare etc. se aflau o serie de etichete bilingve și extinse care, pe lângă informațiile clasice ofereau și scurte povești legate de istoria obiectului în sine.

Una dintre ele se afla în dreptul unui joc de dame de dimensiuni reduse, o cutiuță pătrată, cam de 15×15 cm, a cărei parte superioară era pictată în careuri albe și negre, potrivite pentru a putea juca. Eticheta menționa faptul că în luna august 1944, un pluton american care se retrăgea a poposit în fața casei în care locuia băiatul XY, pe atunci de 14 ani; mama băiatului a dat de mâncare soldaților și a spălat o parte din hainele acestora; la plecare, unul din soldați, în semn de recunoștință, a făcut cadou băiatului acel joc de dame iar el l-a donat ulteriori muzeului. ATÂT.

Pentru mine, prea puțin interesată de arme, tancuri, avioane și altele, acea expoziție și-a schimbat dintr-o dată sensul, a devenit relevantă. M-a interesat dintotdeauna istoria oamenilor și viața cotidiană din timpul marilor evenimente istorice astfel încât acel obiect și explicația au făcut ca atenția mea să se îndrepte, din acel moment, spre înțelegerea modului de viață și a căutării poveștilor pe care oamenii din acel sat le-au trăit în timpul războiului. Expoziția a căpătat sens pentru mine.

Concluzia: acest exemplu, coroborat cu rezultatele unor studii de vizitatori de muzee din lume și chiar și din România indică faptul că publicul își dorește să afle informații în general despre istoria obiectelor, despre cum au ajuns în muzeu sau cine le-a făcut, cumpărat; sunt exact genul de informație pe care îl rețin și care fac diferența dintre o vizită la muzeu și o experiență (de învățare) la muzeu.

Punerea în scenă

Același muzeu Airborne are un pavilion care se numește ”Operațiunea Neptun”, care prezintă evenimentele din noaptea 5-6 iunie 1944 în care mii de parașutiști Airborne au aterizat în Normandia, în spatele liniilor germane, mai exact în satul Saint Mère Église.

Parcursul expozițional ne poartă prin interiorul unui avion C47 – folosit în cadrul acelei operațiuni- unde, în momentul în care intrăm, auzim un sunet asurzitor de motor de avion, combinat cu sunete de gloanțe ricoșate, bombe și vocile soldaților din cabină. De altfel, pe lângă acești soldați/manechine trecem în drum spre ieșire și le putem observa echipamentul, concentrarea de pe față, rozariul din mâini…ieșirea din avion este chiar pe ușa avionului prin care urmează să se arunce în gol soldații în câteva minute. Ajunși în acest punct, un curent puternic de aer rece ne întâmpină și ne dă senzația că suntem în aer și urmează să ne dăm drumul; sub noi vedem pământul și satele bombardate, luminate ici-colo de bombe, este întuneric și frig și multă gălăgie.

Emoțiile și frustrarea și întrebările legate de inutilitatea războiului m-au copleșit, în timp ce copilul meu cel mic, odată ieșiți din zona Operațiunea Neptun (am relatat mai sus doar una din experiențele trăite acolo însă scenografiile muzeale de acest tip erau peste tot) mi-a zis tulburat ”Nu mi-a plăcut acolo. Nu vreau să ne mai întoarcem niciodată. Era frig, întuneric și gălăgie foarte mare”.

Concluzia: pe lângă relevanță, muzeul trebuie să ofere o experiență. Să folosească metode și soluții de expunere cât mai variate și mai ample, care să răspundă cât mai multor stiluri de învățare, de vizitare, cât mai multor nevoi și întrebări. Acest gen de experiență rămâne mult mai mult timp în memoria vizitatorului, îl poate face să revină în muzeu, spre diferență de un muzeu cu exponate valoroase dar expuse cuminți una lângă alta, în vitrine și cu etichete lacunare.

Experiența vs. obiect de patrimoniu?

O altă surpriză am avut-o la muzeul Cité de la Mer, când am vizitat expoziția Titanic, întoarcerea la Cherbourg. Aceasta este găzduită chiar într-una din clădirile care au făcut cândva parte din portul Cherbourg din care a plecat spre Anglia, Titanicul.

 

Intrăm în prima sală a expoziției care este…GOALĂ, sala ”bagajelor”. Aici, într-un spațiu imens, în partea centrală regăsim un mobilier cu șine, labirintic, similar celor din aeroporturi, doar că din lemn, pe care erau puse, acum multă vreme, bagajele celor care se îmbarcau, spre a fi controlate. Este o sală în care se înghesuia multă lume care aștepta să treacă prin fața diverselor ghișee. Pe lângă aceste piese de mobilier (pozele reprezintă mult mai bine ideea), lipite de perete sunt, din loc, aplicații multimedia care răspund unor întrebări de genul: Tu ai fi putut deveni cetățean american? Strămoșii tăi au fost emigranți?

Rolul acestei săli este de a introduce vizitatorul în poveste, în a-l pune în pielea unui emigrant care urma să se îmbarce spre Statele Unite și de a-l introduce în povestea Titanicului și deci, a sa.

Am trăit din plin experiența acestei expoziții, m-am lăsat purtată de povestea ei și am ieșit de acolo cu întrebări, cu răspunsuri, cu amintirea unei experiențe foarte interesante, din acelea care se păstrează în timp.

Concluzia: este curajos și îndrăzneț să propui o experiență muzeală expunând foarte puține obiecte de patrimoniu. Cred că este o decizie care reflectă direcția managerială a muzeului, indică dacă aceasta este îndreptată spre public și învățare sau spre expunere și valorificare clasică, mai puțin axată pe experiența de vizitare.

În final, mediul înconjurător

Spuneam la începutul acestui articol că Normandia este cunoscută, între altele, pentru Debarcarea din Normandia și pentru că de aici au emigrat spre SUA sute de mii de oameni. Ei bine, acestea erau vizibile peste tot, nu doar în muzee. Este de ajuns să faci o plimbare pe plajă pentru a vedea cazematele nemțești, sau diverse instalații ce aduc aminte de Titanic (statui, posturi de observație cu informații, fotografii etc), pentru a înțelege că aceste două evenimente fac parte din istoria locului; fără să vrei, ajungi să o cunoști, să fii interesat de ea.

Concluzia: Cultura și educația nu se fac numai în școală sau în muzeu sau operă sau teatru. Se fac mereu, oriunde, oricând, fac parte din viața de zi cu zi.

La noi…CÂND?

* o altă idee greșită legată de muzeele din țările europene, Franța de exemplu, este că toate au bugete mari, consistente. Nimic mai puțin adevărat; discutând cu oameni din sectorul cultural din Franța aflăm că sunt bugetate suficient doar muzeele mari, ”importante”, celelalte având bugetele trunchiate și de multe ori insuficiente, astfel că, pereții scorojiți pe care Despina de la Roata Mare i-a văzut în Muzeul Național de Istorie Naturală, sperie dar în același timp sunt explicabili.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s