Buratino, o mică păpuşă din lemn, obraznică şi neascultătoare, cioplita dintr-o bucată de lemn viu, de un flaşnetar sărac lipit pământului dar inimos şi muncitor. Îi este dat să fie eroul unei aventuri la sfârşitul căreia va reuşi să-şi scape tatăl de sărăcie şi pe semenii săi burattini, de umilinţă şi teroare.

Călătoria sa are valenţe iniţiatice. De-a lungul acesteia va trece prin situaţii extreme, la limita dintre viaţă şi moarte, îşi va face duşmani aprigi dar şi prieteni de nădejde care îl vor sprijini şi îl vor ajuta să învingă răul. Va primi în dar de la înţeleapta broască Tortilla o cheiţă de aur, a cărei taină trebuie să  o afle, simbol al idealului de bine, pe care îl avem sădit cu toţii în noi şi spre care tindem în mod firesc. Dar în foc se cunoaşte aurul. Prin întâmplări de foc va trebui să treacă şi Buratino pentru a descoperi că poate fi nu doar răutăcios, leneş, obraznic şi plângăcios ci şi curajos, chibzuit, loial şi bun.  Cheita este vânată de Karas Barabas, directorul degrabă-mânios al teatrului de păpuşi din oraşul lui Buratino. Acesta şi toţi cei care îl ajută întruchipează răul, dorinţa de parvenire, violenţa şi abuzul. Prietenii lui Buratino sunt visătorul poet Pierrot, frumoasa şi graţioasa Malwina şi fidelul pudel Artemon. Alături de păsări, gândaci, broaşte şi alte lighioane care le vor veni în ajutor întocmai ca în basme, vor reuşi să descopere că rostul cheiţei era acela de a descuia o uşiţă secretă aflată chiar în cămăruţa sărăcăcioasă în care locuiau Carlo şi Buratino. Descoperă aici un teatru de păpuşi nou, unde burattini îşi regăsesc veselia, culoarea şi sensul. Publicul se va muta aici cu totul, fiind atras de frumuseţea spectacolelor oferite, abandonând vechiul teatru al lui Karabas, care îşi primeşte astfel pedeapsa. Răul este învins, binele învinge.

Cartea este un remarke după celebrul Pinocchio al lui Carlo Colodi. S-a născut frumos, din dragostea autorului pentru buratino Pinnochio (în italiană burattino înseamnă păpuşă de lemn). În copilărie îndrăgise foarte tare eroul căruia îi creştea nasul când spunea minciuni, şi le povestea prietenilor de joacă despre aventurile acestuia, scornind mereu noi şi noi aventuri.

Da, Aleksei Tolstoi(1883 – 1945) este rudă cu Lev Tolstoi , dacă v-aţi întrebat cumva ce legătură există între cei doi. Se pare că neamul Tolstoi a dat mulţi cărturari şi oameni de litere, mai mult sau mai puţin cunoscuţi. A scris această carte în anul 1936.

Traducerea este realizată cu măiestrie de Roland Schenn şi am avut impresia de-a lungul lecturii ca totul a fost scris direct în limba română. Este clară, cursivă, fără poticneli, respectând sensul profund al cuvintelor.

Limbajul personajelor negative este dur, acestea înjură, vorbesc neşlefuit şi nediplomat, deci dacă sunteţi sensibili la acest capitol, probabil că nu o să vă încânte cartea. Sunt numeroase scene dure, unele cu lupte, lovituri, pline de suspans. Personajele suferă, trebuie să fugă, să se ascundă, să găsească soluţii pentru a nu muri.

Personal, nu mă deranjează acest aspect, mi se pare că oferă autenticitate cărţii. Aşa se întâmplă şi în viaţa reală şi oricât am vrea să nu treacă cei mici prin situaţii extreme sau să afle despre răutatea din lume, la un moment dat asta se va întâmpla. Cred că genul acesta de carte îi pregăteşte mental pentru viaţă. Dacă acasă nu trăieşte întro atmosferă tensionată, nu este supus violenţei sau jignit, nu cred că are de ce să îşi însuşească limbajul sau comportamentul agresiv. Acasă găseşte punctul de reper iar dacă aici este armonie, nu i se va confirma ceea ce citeşte iar lectura va rămâne doar o experienţă care îl va îmbogăţi. Desigur, e foarte important să le citim cartea la momentul potrivit iar aceasta cred că este o carte pentru copii care au mai mult 7 ani.

Ilustraţia este realizată de Sacha Poliakova,  ilustrator şi autor  totodată, o rusoaică stabilită în Franţa la sfâritul anilor ’90. Am recunoscut conceptul lui Umberto Eco de estetică a urâtului , astfel personajele negative sunt urâte, respingătoare, redate în culori şi nuanţe sumbre. Buratino şi gaşca lui de prieteni sunt mai luminoşi, mai frumoşi pictaţi în culori senine şi liniştite.

Contrastul dintre calitatea morală a personajelor este subliniat şi prin utilizarea unor elemente din commedia dell’ arte. Karabas-Barabas şi toţi ai săi au nasurile foarte mari şi chipurile schimonosite, precum  măştile folosite în această artă, iar celor buni li se vede faţa, aceasta fiind una dintre regulile acestui tip de teatru. L-am descoperit în galeria personajelor-tip chiar pe Pierrot. De aici am făcut şi asemănările următoare: Malwina – Colombina, Buratino – Arlechino (care poartă mască, dar uneori şi-o dă jos; nasul lui Buratino este subţire, el pare a fi între cele două tipologii, dar este transfigurat prin alegerea binelui), El Capitano – Cocoşul, Pantalone – Karabas Barabas. O ilustraţie complexă şi studiată, care susţine atmosfera din carte, transmite emoţie şi tulbură, uneori e apăsătoare, alteori senină.

Finalul cartii este unul simbolic. Toate papusile fug din teatrul lui Karabas, la teatrul lui Buratino, unde au sansa sa fie fericite. Karabas incearca sa le intimideze folosind vechile metode, dar nimeni nu il mai asculta, pentru ca toti au prins gustul libertatii. In spatele scenei, actorii infometati mananca supa calda. Karabas ramane singur in strada unde il ploua cu galeata. Ceea ce mi-a transmis: cele rele,  sa se spele, cele bune, sa se-adune! Toti avem sansa sa ne lepadam de cele rele, chiar si Barabas, caruia tare bine i-ar prinde o supa calda alaturi de ceilalti. Evident, dupa ce il ploua bine.

Titlu: Aventurile lui Buratino sau Cheita de Aur; Autor: Aleksei Tolstoi; Ilustratii: Sacha Poliakova; Traducere: Roland Schenn; Coperti cartonate; 131 pag; Editura: Corint Junior, 2007