De obicei, vernisajele la care merg sunt mai mult sau mai puțin la fel. Multă lume, agitație, un aer de importanță șic, discursuri mai mult sau mai puțin interesante, priviri fugare asupra lucrărilor și eventual o atenție, o măslină (care se epuizează rapid).

Multă lume și agitație (și cireșe bune de tot) au fost și la vernisajul expoziției Îmi place/Nu-mi place… prin artă, deschisă pe 15 iunie la etajul 4 al MNAC (adică la Muzeul Naţional de Artă Contemporană). Dar atâta voie bună și interes sincer și activ pentru exponate eu una n-am mai văzut la un vernisaj de când sunt! Sigur, faptul că cel puțin jumătate din oamenii prezenți erau copii a contat mult. Dar cred că diferența cea mai mare a fost de fapt făcută de expoziția în sine. Sunt eu entuziastă de fel, dar pot spune că Îmi place/Nu-mi place… prin artă este una dintre cele mai frumoase, interesante, incitante și imersive experiențe artistice cu care m-am întâlnit până acum!

Proiectul este simplu ca idee: în mai multe muzee din țară au loc ateliere creative în care copii de 9-12 ani, artiști și pedagogi lucrează împreună pentru a explora o temă amplă: ce ne place și ce nu ne place la noi și la lume, și cum stabilim asta. La atelierele din București – primele care s-au desfășurat până acum – tema a fost întoarsă pe față și pe dos și echipele s-au gândit la rolul percepțiilor senzoriale în interpretarea pe care o dăm lumii, la modul în care rezonăm cu arta, dacă gradul în care suntem implicați într-o activitate și natura ei aduc plăcere sau nu, la felul în care ce ne place și ce nu ne place contribuie la conturarea identității…

Judecând după fotografiile pe care le-am văzut din timpul desfășurării proiectului, atelierele i-au absorbit cu totul pe cei care au participat la ele, le-au stimulat creativitatea, le-au lărgit orizonturile și dezvoltat (un pic, măcar) personalitatea. Asta s-a văzut și la vernisaj, când copiii și-au adus părinții să le vadă lucrările, le-au explicat ce și cum au lucrat și ce le place și ce nu le place la ce au făcut. Erau clar entuziasmați și mândri (pe bună dreptate!) de creațiile lor. Unele sunt profunde, altele complet savuroase, multe sunt foarte personale, sunt și câteva înduioșătare, câteva sunt mai ciudățele, câteva absolut minunate. Dar entuziasmul nu  era numai față de lucrări, ci și față de felul în care au fost ele puse în scenă.

Tot copiii, împreună cu artiștii și alte persoane implicate în proiect au realizat și conceptul expozițional. Au primit ajutor specializat, dat voluntar și cu multă bucurie de Mihaela Mircea, arhitect și mamă care participă la programele educative ale Asociației Da’DeCe, cea care a inițiat acest proiect.

Poate că nu v-ați dat seama până acum, dar lucrul acesta – faptul că expoziția a fost făcută de la un cap la altul de o echipă interdisciplinară, ca să zic așa, și mai ales de una în care copiii au avut un rol activ și esențial – mi se pare cu totul și cu totul extraordinar! E în linie cu toate principiile educative, filosofice și psihologice care au în centru dezvoltarea omului ca persoană și care pun accent pe valoarea lui intrinsecă, pe creșterea autonomiei și care au la bază un respect profund față de celălalt și față de sine în egală măsură.

Fiecare zonă a expoziției reflectă aceste lucruri. Exponatele invită nu numai la observație și reflecție, ci și la participare. Într-un loc puteți mirosi sau gusta, într-altul puteți să vă jucați cu un fel de sfori groase realizate din diferite materiale textile prinse de tavan, în altă parte vă puteți face autoportretul folosind oglinzi, puteți desena, scrie povești, lipi bilețele cu lucruri care vă plac sau puteți arunca la coș odată pentru totdeauna lucrurile care nu vă plac.

Un alt lucru care mi se pare extraordinar la această expoziţie este că atrage oamenii de toate vârstele. Fără adaptări speciale, fără trucuri sau proptele, exponatele sunt accesibile tuturor tocmai pentru că pot crea experiențe de naturi diferite: intelectuale, senzoriale, motorii, afective… Copiii abia se mai pot desprinde de ele, iar adulții chiar petrec timp cu ele. Am aflat de curând că în medie timpul petrecut de un vizitator în fața unei lucrări este de câteva secunde… Nimic mai departe de ce am văzut în expoziția despre care vorbesc!

Și încă ceva: totul în acel spațiu de la etajul 4 al MNAC este complet lipsit de prețiozitate, de reverența rece și înaltă pe care (din păcate) o stârnește de multe ori arta şi prezenţa sa într-un muzeu. Lucrările te întâmpină acolo unde ești tu, pe picior de egalitate, indiferent de nivelul la care te afli. Te invită la familiaritate, la o relație de apropiere și te impulsionează să-ți valorizezi și concretizezi potențialul creator, chiar dacă ești sau nu artist de profesie (sau critic de artă). Și toate astea cu modestia lucrurilor cu adevărat prețioase și profunde.

Din niciun punct de vedere nu este această expoziție una oarecare, cu atât mai mult cu cât demersul artistic din spatele ei este unul colaborativ și complex. Îmi place/Nu-mi place… prin artă este rezultatul unei prime etape a proiectului cultural cu același nume coordonat de Asociația Da’DeCe, realizat în parteneriat cu Muzeul Național de Artă Contemporană, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul de Artă Constanța, Liceul Teoretic Dimitrie Bolintineanu din București și Asociația MetruCub și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Așadar luați-vă la un moment dat avânt, treceți de șoselele aglomerate, șantierele imense, maidanele în restriște și mergeți la MNAC până pe 26 iunie, inclusiv. Urcați cu liftul la etajul patru și vizitați expoziția Îmi place/Nu-mi place… prin artă!

Sunt curioasă despre ce credeți și voi despre expoziție. Ce parte a ei v-a plăcut mai mult? Dar mai puțin? Ați avut vreo revelație în timpul vizitării sau după? Cât timp ați stat acolo? Ce idei v-au venit, cum v-ați mișcat în spațiu, ce doruri s-au stârnit în voi? Ați atins vreo lucrare, să-i pipăiți textura? (aici da, se poate!) Cum vi s-a părut eticheta cu Bătrânul Lup (asta mi-a plăcut mie în mod deosebit)? Ce-ați făcut cu portretul pe care vi l-ați făcut acolo? Ați lăsat/luat vreun obiect în/din cutiile special lăsate pentru asta de la intrare?

MNAC – și deci și Îmi place/Nu-mi place… prin artă – este deschis de miercuri până duminică, de la 10 dimineața la 6 seara. Intrarea la expoziție este liberă. Dacă veniți cu autobuzul, 136 vă lasă cel mai aproape, iar 385 la Marriott. Reamintesc, expoziția mai este deschisă doar câteva zile, până pe 26 iunie.

Ozana este psihoterapeut centrat pe persoană, educator cultural şi o bună, foarte bună prietenă a Roţii Mari. Zâmbeşte mai mereu (bănuim că şi în somn), iubeşte să lucreze cu copiii şi să înveţe de toate împreună cu ei. Voi o puteţi găsi pe blogul ei iar noi îi mulţumim pentru drăgălăşenia cu care a scris despre această expoziţie. O mai aşteptăm pe la noi!