Mini-vacanța nu a început deloc bine. Plecarea a fost din scurt, vineri la 6 seara, afară începuseră să se strângă și câțiva nori de ploaie. În avion, turbulențe și goluri în stomac. Noroc că dintre cei doi copii, unul a dormit buștean, iar cel de-al doilea nu știa ce înseamnă turbulențe.:)

Un zbor scurt de un ceas și 10 minute. Am plecat la 6 din București și am ajuns tot la ora 6 în Budapesta. Avantajul fusului orar diferit. Senzația e mai mult decât plăcută, e ca o păcălire a timpului fără prea mult efort.

După cum ziceam. Am aterizat la Budapesta. Am coborât din avion, am trecut de controlul pașapoartelor. Și apoi a urmat tragedia. Pipp!? Unde-i Pipp? Cum unde-i, că ai dormit cu el în mână… Nu-l mai am…Lacrimi…crocodili…obiecte pierdute…stat degeaba vreo 50 de minute…de nerecuperat…Liliacul Pipp și-a luat zborul.

Ne-am recompus printre plânsete și sughițuri și am luat autobuzul până la prima stație de metrou și de acolo până în centru, pe Vaci Utca, unde eram cazați.

Ne-am învârtit de câteva ori în jurul cozii până am reușit să găsim hostelul, spre bucuria copiilor care dădeau în cale peste o sumedenie de atracții, dintre care cea mai apreciată a fost fântâna – carte, ale cărei pagini de apă se dădeau înt-o parte la un interval regulat.

După atâtea aventuri, evident, am adormit cu toții imediat ce am pus capul pe pernă.

A doua zi, ne-am dat seama că strada noastră era de fapt foarte aproape de Dunăre și de vechiul și frumosul pod al Libertății. Dar înainte de a-l traversa, ne-am gâdilat simțurile cu o plimbare prin Piața Centrală. Plină de arome și culori (predominant roșul de paprika 🙂 ), de fructe, flori, cârnați, salamuri și alte delicii ale papilelor gustative, dar și de podoabe tradiționale confecționate manual. Copiii au fost foarte încântați de câteva vitrine cu zeci de sortimente de ciuperci explicate prin simboluri și desene cât de comestibile sau dimpotrivă, otrăvitoare sunt.

Am părăsit cu regret piața și ne-am îndreptat spre tramvai hotărâți să traversăm podul. Un tramvai mic, vechi, dar recondițonat care ne-a dus ca vântul și ca gândul peste Podul Libertății, foarte aproape de hotelul Gellért. De aici am mers o bucată pe jos, după care ne-am suit din nou în tramvai și am coborât în apropiere de Podul cu Lanțuri, unde am avut plăcuta surpriză să găsim un funicular de pe la 1870. Nu mai funcționa cu aburi ca atunci, dar călătoria a avut farmecul unei aventuri de demult, oferindu-ne o minunată priveliște asupra Pestei și a Parlamentului. Copiii au fost foarte încântați și un pic dezamăgiți. Totul a durat mai puțin de 2 minute. Funicularul ne-a lăsat foarte aproape de Castelul Buda, ținta noastră din acea zi.

După ce ne-am bucurat de soarele călduț de septembrie în curtea castelului și am dat rotocoale fântânilor, ne-am hotărât să intrăm să vizităm Galeria Națională, deoarece auzisem că aici erau găzduite temporar și capodoperele de la Muzeul de Arte Frumoase. După ce ne-am familiarizat cu pictura și sculptura maghiară, copiii au avut parte de un atelier ad-hoc de făcut figurine pentru teatrul de umbre. Mai multe mese lungi așezate în mijlocul muzeului la primul etaj erau atât de invitante încât nu am rezistat ispitei de a ne alătura celorlalți copii care îl meștereau tacticoși pe Sf. Martin călare. Și preț de o oră nu a mai fost chip să-i luăm de acolo. Foarte amabili, educatorii muzeali ne dădeau explicații în limba engleză, ba chiar au avut răbdare să ne citească întreaga legendă despre Sf. Martin. La finalul atelierului, am mai dat o raită prin muzeu, neratând, evident, capodoperele: Raffaello, Cranach, Brueghel, Caravaggio, Rodin și mulți alții. Mezina familiei a ținut morțiș să îi cunoaștem și pe artiștii maghiari contemporani, așa că nu am ratat nici un etaj din muzeu.

Încă mai era soare când am plecat de la Castel. Am mâncat ceva, pentru că arta ține de sete, dar nu și de foame 🙂 . Ceasul era în jur de 4. Așa că mai aveam timp de o baie. Și nu de orice fel de baie. Una termală. Dat fiind faptul că ne aflam în vecinătatea băilor Lukacs, am intrat direct de la 20 de grade câte erau afară la 36 câte avea apa dintr-unul dintre bazinele din interior și apoi o scurtă scufundare în bazinul cu apă de 40 de grade.

Și uite-așa s-a terminat prima zi la Budapesta. A doua zi aveam avionul la 3 după-amiaza, așa că am mai avut un pic de timp pentru a da o raită pe Dealul Castelului. S-a nimerit ca tocmai atunci să fie zi de maraton, așa că la fiecare traversare de străduță a trebuit să facem și noi pe maratoniștii pentru a nu-i încurca pe concurenți. Am ajuns într-un final sus, ceva mai îmbujorați, dar veseli. Aici am reușit să vedem Biserica Mátyás și Bastionul pescarilor. Și uite-așa, prinși în mrejele Budapestei, ne-am întors cu nostalgie acasă.

În loc de concluzie: Recomand Budapesta tuturor celor care obișnuiesc să călătorească alături de copii. La tot pasul întâlnești câte ceva care să le atragă atenția: o fântână arteziană sau o sculptură stradală, un magazin cu jucării de modă veche, un pod măreț sau un turn unde să te cocoți pentru a coborî în timp, iar Dunărea maiestuoasă cu vasele de croazieră acostate la mal produce asupra oricui o impresie puternică. Copiilor noștri le-au plăcut cel mai mult: fântânile, metroul cu canapele, tramvaiele de epocă, dar recondiționate. Aceasta este ordinea dictată de ei.:) Am regretat că nu am urcat pe vârful Dealului Gellért și că nu am reușit să vedem: grădina Zoo, insula Margareta, Muzeul Național de Științe ale Naturii, Muzeul de Istorie și ar mai fi fost și altele cu siguranță mai ales în Pesta, pe care nu am reușit să o vizităm prea mult. Promitem oricum să ne reîntoarcem!

Vero se ocupă de relații publice și comunicare și de scris poezii și povești frumoase și delicate. Are doi copii pe care încearcă să îi ducă, în timpul liber, la cât mai multe activități educative. Îi mulțumim pentru că a scris cu atât entuziasm pentru Roata Mare.