Cultură și educație. Educație și cultură. Oricum le-aș pune, mi se pare că între ele există o legătură clară, evidentă, de la sine înțeleasă. De mine, de colegii, de prietenii mei și foarte probabil de tine.

Și atunci, întrebările care aproape inevitabil se nasc, mai ales în gândurile și pe buzele celor care au copii de vârstă școlară, sunt când cele două se vor armoniza, când cooperarea între ele va fi normală, când învățarea, de exemplu, a stilului dramatic la școală va genera în mod reflex o vizită la teatru și așa mai departe; sau când, cu notabile excepții, instituțiile culturale vor deveni interesante (și, să fim corecți, interesate!) pentru (și față de) cei subordonați Ministerului Educației și Cercetării Științifice, în alte momente decât cele gen Școala Altfel?

Întrebări retorice, care de multe ori rămân fără ecou. Se întrezăresc din când în când curajoși care luptă contra-curentului, tineri pregătiți să facă lobby pentru cauza culturii în educație și care nu se lasă doborâți de lipsa acordării de finanțări pentru proiecte care au acest scop sau de ușile închise de tot felul de instituții care ar trebui să ajute în loc să împiedice. Există un exemplu în acest sens, o asociație – pe numele ei Asociația Metru-Cub – resurse pentru cultură – ce a reușit să strângă în jurul ei alte asociații interesate și mai ales specialiști în domeniul educației și al culturii, exact excepțiile despre care vorbeam, în cadrul unui proiect numit simplu Susține cultura în educație.

Printre mizele proiectului se numără cea a formării cadrelor didactice și a artiștilor interesați de intersecția celor două domenii. Admit (cu plăcere) că fac parte din echipa de formatori și am mai scris cu alte ocazii despre acest subiect. Continui să scriu pentru că miza proiectului – apropierea culturii de educație și reciproca – mi se pare obligatorie, esențială, imperativă iar acest proiect ar trebui să fie unul din multe altele similare și un început al normalității.

S-a întâmplat așa: în primă fază au avut loc 4 formări – 2 la București, 1 la Timișoara și una la Cluj- destinate cadrelor didactice și susținute de persoane active în domeniul culturii care lucraseră cu școli (acesta a fost și cazul meu pentru că lucrez într-un muzeu dar fac activități educative pentru copiii din școlile bucureștene și nu numai). Formabilii, cadrele didactice, au fost alese dintre multele candidaturi depuse din toată țara iar un considerent a fost acela ca ele să fi lucrat în trecut cu instituții culturale de orice fel: teatru, operă, muzeu, bibliotecă etc – sau măcar să fi desfășurat în școală activități cultural-educative.

Aceasta pentru că proiectul nu și-a propus reinventarea roții sau învățarea bazată pe rețete ci mai degrabă îmbunătățirea unei relații deja existente și crearea unor poli de opinie care să ducă mai departe ideea și spiritul proiectului. A fost intens, cu revelații și dezamăgiri deopotrivă dar în final cu senzația că acele cadre didactice își vor reconsidera atitudinea față de cultură sau, pentru cei mai întreprinzători, senzația că ceea ce fac, fac bine. Oamenii participanți la formări au părut în mod real a înțelege nevoia folosirii culturii în școală (în cazul meu, în calitate de educator muzeal am încercat să arăt cadrelor didactice cum artefactele din muzee și vizitele la acestea pot fi folosite în bifarea unor cerințe curriculare și în fixarea noțiunilor predate la clasă).

Iar acum, în septembrie și octombrie, urmează formările în celălalt sens: ale artiștilor doritori de a lucra cu școlile, susținute de formatori cu experiență în acest sens, oameni de cultură care au lucrat cu școli și au avut rezultate pozitive. Altfel spus, artiștii ce doresc să lucreze cu copiii vor putea afla care sunt secretele și capcanele birocratice, vor putea asista efectiv la programe în școli și vor putea pune întrebări legate de lucrul cu/în sistemul educativ.

Perioada dintre formări este presărată de mese rotunde cu subiecte de genul Poveștile manualelor, pe 3 septembrie.

Este un proiect inspirat de un altul, norvegian: The Cultural Rucksack, care a reușit să se impună și să devină obligatoriu în școlile acestei țări. Este un proiect finanțat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România și al ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului București, în cadrul programului Ești București 2015 – și care mă face să sper că răspunsul la întrebările de la început ar putea fi: În curând, în curând.

Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi http://www.eeagrants.org și http://www.fondong.fdsc.ro

Cristina Adam Toma