Poate fi bună frica? Trebuie să renunţăm la o poveste pe care o citim copiilor şi care le provoacă frică sau poate chiar spaimă? După milenii de civilizaţie în care naraţiunea a avut la bază tocmai acest principiu al stârnirii fricii, pregătind astfel viitorul adult pentru viaţă, tendinţa modernă este de a edulcora conţinutul scrierilor dedicate copiilor: scheleţi, vampiri şi monştri prietenoşi, vrăjitoare de treabă, şi epurarea textelor de orice situaţie care ar putea stârni teamă în sufletele celor mici. Este această schimbare de paradigmă în avantajul sau în dezavantajul formării lor? Sperăm ca articolul de mai jos, scris de Giovanna Zoboli, preluat de pe site-ul italian www.doppiozero.com şi tradus prin amabilitatea Dinei Frînculescu, să ne lămurească.

După atentatul de la Manchester, unde la finalul unui concert al Arianei Grande au fost uciși tineri, dintre care majoritatea încă minori, ca după fiecare act terorist, în media și pe rețelele sociale a circulat întrebarea „Cum să explicăm atentatele, copiilor”. Familia – Punctul Zero, un blog italian despre familie, a pus această întrebare Nadiei Terranova, scriitoare, care ține o rubrică dedicată literaturii pentru copii în suplimentul „Robinson” al cotidianului „La Repubblica”:

Problema  nu e a ne trezi de fiecare dată întrebându-ne cum să explicăm atentatele copiilor, problema e că acești copii, cărora poveștile le-au fost îndulcite exagerat, cărora nu li se mai poate citi nimic fiindcă „e prea dificil”, care nu mai au o concepție simbolică a fricii pentru că adulților le e frică de frica lor, sunt infinit mai fragili. Și problema nu e relatarea sau o soluție-medicament pentru fiecare știre de mâine, ci un imaginar slăbit, care trebuie fortificat.

Nadia Terranova are dreptate. În spatele fragilității copiilor e problema unei lumi incapabile să circumscrie problema Răului: infinita fragilitate a adulților, hrăpăreți consumatori ai falselor mituri de masă și al oricărui fel de impostură  – în versiunea contemporană fake news, dar incapabili să privească realitatea.  Pentru asta dau mărturie numeroase episoade, dintre care cel mai recent e situația copilului mort de otită (n.r. în luna mai a fost un scandal în Italia legat de medicina homeopată versus cea alopată, fiindcă  părinții unui copil au refuzat tratamentul alopat pentru otită și l-au ales pe cel homeopat, ceea ce a dus la moartea acestuia).

Situația nu este nouă. Ecologistul Ed Ayres explică: Un model general de comportament în societățile umane e cel de a deveni, pe măsură ce slăbesc, nu mai atente ci mai oarbe la criză. Şi totuși, această dificultate de a face față realității, evidentă în toate domeniile vieții și societății noastre, se manifestă, paradoxal, în domeniul educațional, la școală, în familie, și oriunde sunt copii, printr-o calcifiată rezistență la ficțiunea literară și la puterea sa cathartică, fiindcă literatura nu este doar o activitate distractivă, ci devine o practică a căutării sensului.

Poveștile sunt primele victime ale acestei lugubre și ostile neîncrederi. După câteva mii de ani, cea mai perfectă ficțiune, cel mai cunoscut incipit, a fost odată, garanție a distanței și deci a interpretării simbolice între realitatea prezentului și trecutul poveștii, nu mai convinge. O ipoteză ar putea fi faptul că, adulții fiind din ce în ce mai incapabili să distingă între realitate și ficțiune, găsesc în ficțiunea literară, care obligă cititorul să-și suspende temporar propria neîncredere, un potențial declanșator al traumelor și comportamentelor deviante, temându-se că povestea ar genera cu siguranță temeri incontrolabile și dăunătoare creșterii. Ca și cum copiii ar învăța despre existența fricii din povești și nu ar experimenta-o ei înșiși în propria experiență cotidiană.

Încă din vremea Fraților Grimm, aceştia se plângeau de asta  în corespondența lor, văzând că cititori respectabili îi constrângeau la sistematice curățări ale textelor orale pe care ei le culeseseră.  Practic, poveștile lor, așa cum le citim azi, sunt rezultatul a șase ediții, fiind rescrise pentru a fi adecvate gustului publicului burghez, deranjat de straniile narațiuni populare.

Azi, marele interes pentru povești al câtorva cercetători care în ultimii ani au lucrat pentru a aduce la lumină poveștile și importanța lor în domeniul literar și educativ, ne permite să accedem la colecții de povești de mare interes, ca  prima şi frumoasa ediție Grimm, aceea redactată între 1812-1815,  numită Prințesa Piele de Șoarece, curată îngrijită de Jack Zipes, ilustrată de Fabian Negrin şi editată de Donzelli în 2012 (urmată de ediția integrală, Toate Poveștile, în 2015).

Colecții importante care ar trebui citite copiiilor, mai degrabă decât adulților, fără temeri și nesiguranțe, pentru că, precum explică psihologi, antropologi, evoluționiști, pediatri și educatori, rasa umană – atât adulții cât și copiii – dintotdeauna a avut nevoie să experimenteze frica, iar narațiunea e unul dintre cele mai vechi și eficace sisteme pentru a face asta, la nivel simbolic, fără a întâlni pericole reale.

În Infernul e prieten cu poveștile, al treilea capitol din The Storytelling Animal (Animalul Povestitor), Jonathan Gottschal scrie:

În extraordinara sa carte „Cum funcționează mintea”, Pinker susține că poveștile ne înzestrează cu o arhivă mentală de situații complexe cu care ne-am putea confrunta într-o bună-zi, împreună cu o serie de posibile soluții operative. Așa cum jucătorii de șah memorează răspunsuri optime la o amplă gamă de atacuri și apărări, noi ne pregătim pentru viața reală, învățând scheme funcționale de joc. Și continuă: Constanta activare a neuronilor noștri ca răspuns la stimulii derivați din consumul de ficțiune narativă întărește și redefinește căile neuronale care facilitează o navigare competentă a problemelor existenței. În acest sens, suntem atrași de ficțiunea narativă nu dintr-o anomalie a evoluției, ci pentru că ficțiunea e, în ansamblu, avantajoasă pentru noi.  Asta fiindcă viața oamenilor, mai ales cea socială, e foarte complexă și pune multiple probleme. Ficțiunea îi oferă creierului posibilitatea de a exersa reacțiile la acel gen de provocări care sunt și au fost mereu cruciale pentru succesul nostru ca specie.

Teza lui Gottschal din Animalul povestitor e, de fapt, că obiceiul narațiunii a determinat supraviețuirea speciei umane.

Ilustrații de Simone Massi pentru Chiara Guidi, Buchettino, Orecchio Acerbo 2015

Cu mult înainte de studiile antropologice moderne, în Grecia antică, filozofi și gânditori interpretau, cu privire la Poezie și Tragedie, extraordinara putere de catharsis a ficțiunii literare. Ceea ce se întâmpla în timpul lecturii versurilor sau pe scenă, inducea publicul către purificare, procesând în profunzime dileme etice și trăind intens, ca spectatori, evenimente care și astăzi ne impresionează și ne educă spre necesitatea căutării sensului.

De câțiva ani, Chiara Guidi, împreună cu compania de teatru Socìetas Raffaello Sanzio, a devenit interpreta unor spectacole care pun în scenă poveștile, dar și copiii, prin ceea ce a definit ca metoda rătăcitoare. Pentru a implementa această metodă, explică, trebuie pregătit un loc inert, ca paginile unei cărți. Teatrul e un dispozitiv spațial și temporal care permite apariția figurii. Copiii sunt cei care o pun în mișcare cu prezența lor.

Grație acestei prezențe și acțiuni a copiilor, se intră în poveste, în narațiunea mitică, ajungând să o atingă, să genereze un act de creație, o experiență artistică. Printre spectacolele sale cele mai cunoscute se află „Buchettino” (Tom Degețel), pe care, într-un interviu din 2012, Guidi îl descrie așa:

E un basm povestit de o actriță stând într-o cameră de lemn care devine o mare cutie de rezonanță iar, la exterior, sunetiștii creează sunetele poveștii: cântă povestea. Copiii sunt în pat sub pături: cincizeci de copii, cincizeci de pături, cincizeci de cearșafuri, cincizeci de perne, iar patul devine o barcă și devine și locul protecției, fiindcă dacă mi-e frică mă bag sub pătură, conștientă că acea pătură devine o armură care mă protejează.

Nu e nimic de văzut, dar, ascultând, se poate vedea. Copiii, astăzi, ascultă puține povești, și nu pe cele tradiționale, fiindcă sunt înfricoșătoare și nu pot fi spuse copiilor. Se arată răul prin societatea spectacolului, excluzând însă catharsisul poveștii, care aduce întotdeauna finalul fericit. Ar fi necesară o reîntoarcere a copiilor la povești, care sunt expresia unei experiențe care conduce, prin viața basmului, la posibila viață viitoare a unui copil care va deveni adult.

Marea intuiție a acestui spectacol, într-un moment istoric când copiii sunt ținuți departe de povești, e punerea copiilor ca ascultători de basm, în centrul acțiunii scenice, spectatori, dar înăuntrul corpului însuși al poveștii, în pericolul său, activ angajați să o recreeze cu imaginația, urmând narațiunea orală și evoluția sonoră a întâmplărilor

Prin origine, istorie și natură, poveștile se pretează mai mult decât orice alt gen literar la reelaborări, metamorfoze, rescrieri prin intermediul celor mai diverse medii: de la teatru la cinema, la bandă desenată, la poezie, la ilustrație, la dans, la muzică. Această extremă versatilitate e o mare resursă educativă pentru că permite să li se propună copiilor variante și limbaje care devin optime instrumente de re-narare și căutare. Limbajul în care se alege să se spună o poveste determină forma însăși a narațiunii, aducând la lumină aspecte care în alte versiuni rămân implicite, ascunse.

În volumul de poezii In mezzo alla fiaba  (În miezul poveștii) , editată de Topipittori în 2015, cu ilustrații de Ariana Vairo, Silvia Vechhini deconstruiește douăzeci de povești tradiționale, pentru a le reconstrui prin douăzeci de compoziții poetice. Prima dată când le-am citit, am rămas uimită de textul pe care l-a dedicat lui Tom Degețel, pentru că nu realizasem niciodată conștient, ci doar inconștient, care era centrul său tensional:

Dacă tatăl tău e un orc

nu-ți va fi de ajuns să dormi

purtând o coroană

violența e oarbă

cuțitul nu gândește.

Între 1970 și 1972, unul dintre cei mai mari ilustratori ai secolului XX, Maurice Sendak a realizat o serie de ilustrații pentru o selecție de povești ale fraților Grimm, editate apoi în 1973 de Farrar, Straus and Giroux cu titlul The Juniper Tree. Pentru a înțelege poveștile și imaginarul lor, Sendak a făcut o lungă călătorie în Europa și o cercetare precisă asupra picturii germane, mai ales asupra lui Dürer. Când a apărut cartea, au existat multe critici referitoare la felul cum a ales să reprezinte poveștile. Foarte contrariat, autorul a explicat că, mai mult decât să le reprezinte, a vrut să reveleze latura obscură, subterană a poveștilor – ceea ce basmul nu zice sau, totuşi, zice pe ascuns. Îl interesa să surprindă momentul în care tensiunea dintre narațiune și emoție e perfectă, în așa fel încât cititorul ar putea să fie uimit, fiindcă credea că e vorba ‘doar’ de o poveste. Celor mulți, care au considerat aceste imagini claustrofobe, întunecate, nepotrivite pentru copii (cărora, totuși, le-a plăcut la nebunie creația lui Sendak, precum demonstrează succesul cărților lui în toată lumea) le-a răspuns:

Cred că copiii intuiesc semnificația profundă a fiecărui lucru. Doar adulții, în cea mai mare parte a timpului, citesc superficial. Generalizez, bineînțeles, dar ilustrațiile mele nu îi surprind pe copii. Ei știu ce e în aceste povești. Știu că mamă vitregă înseamnă de fapt mamă, că „vitregă” e pus acolo pentru a evita sperietura adulților. Copiii știu că sunt mame care-și abandonează copiii, emoțional, nu literalmente. Poate chiar trăiesc cu această realitate. Nu se mint pe ei înșiși. Și vor să supraviețuiască dacă se întâmplă asta. Obiectivul meu e să nu-i mint.

Sendak avea, desigur, dreptate. Azi știm că apariția mamei vitrege în povestea lui Hansel și Gretel se datorează supărării publicului de secol XVIII, care în mama din poveste, activă promotoare a abandonului fiilor, au văzut compromisă și murdărită figura maternă, pe care o doreau intactă, în funcția sa tradițională de înger îngrijitor al căminului. Din acest motiv, cuvintele lui Sendak apar și mai adevărate, lucide. A nu-i minți pe copii semnifică mai ales ca adulții să nu se mintă pe ei înșiși, recuperarea posibilității de a se confrunta cu realitatea, de a ști să o citim, să o întâlnim. Putem chiar începe de la ficțiunea literară, de la poveștile care, precum spune Italo Calvino, sunt adevărate.