Flacăra vie a educației în România (I)

În data de 25 martie 2017 am avut fericita ocazie să particip la conferința educațională “Copiii între 6 și 12 ani – Anii formativi” susținută de Oana Moraru. Am întâlnit-o pe Dna. Moraru de câteva ori, la alte evenimente sau în particular, copiii mei au participat la atelierele Helikon de evaluare a preșcolarilor și probabil am citit tot ce a scris ea vreodată și este disponibil în domeniul public. Pentru o micro-secundă m-am întrebat dacă informația prezentată la conferință va fi diferita și dacă într-adevăr voi “învăța” ceva nou. Dar în secunda următoare, mi-am adus aminte ce apreciez cel mai mult la Dna. Moraru și m-am înregistrat.

…Este magnetismul dânsei care te aduce aproape de sufletul ei, vocea pătrunzătoare pe care o aud și acum, la 5 zile după conferință, sinceritatea care îmi merge direct la inimă, întrebările deranjante care mă pun pe gânduri și multele momente “aha” provocate de discursurile ei. Așteptările mele au fost foarte mari și au fost depășite. Am ajuns la conferință în acea dimineață cu un cap plin de întrebări și frustrări legate de drumul nostru educațional. Am plecat cu puterea de convingere că pot să rezolv toate problemele familiei noastre, legate de educația copiilor și nu numai. Chiar dacă s-au scris deja multe articole despre această conferință, am vrut să împărtășesc notițele și impresiile mele, poate pentru că perspectiva mea este diferită și câteodată este bine să auzi/citești același lucrul de câteva ori. Dar nimic nu se va compara cu experiența de a o auzi pe Dna. Moraru (“Oana”) și sper ca dacă aveți vreodată ocazia să o întâlniți, să nu ezitați nici măcar micro-secundă, cât am stat eu pe gânduri. Intre timp, eu o să relatez câteva dintre punctele principale acoperite în timpul conferinței. Buckle up, o să ia ceva timp! (…și tocmai de aceea împărțim acest articol în mai multe părți, pentru a le citit pe toate cu folos și pe îndelete)

Bang, bang!

oana-moraru2La scurt timp după începutul conferinței, Oana a pus o întrebare simplă dar la care mulți dintre noi au ales să nu răspundă: “De ce ați făcut copii?” .Eu am simțit un “bang, bang” în secunda următoare. Indiferent de motivul fiecăruia, în acel moment am știut că următoarele șapte ore vor fi pline de informații revelatoare. Așa cum a sublinat și Oana deseori, ca părinți implicați și interesați de educația copilului nostru, intrăm într-un vârtej de autocunoaștere și nemulțumiri. Când apar destabilizări interioare, numai atunci începem să vedem lumina la capătul tunelului. Eu cred că conferința Oanei a fost concepută să cutremure, să ne atingă unde ne doare, să ne provoace frământări acolo unde poate nici nu erau griji. Sfaturile care au urmat nu au dat o soluție sau o tehnică sigură care să rezolve toate problemele noastre, dar ne pot ajuta să găsim singuri rezolvarea cea mai potrivită situației proprii.

Cine sunt părinții?

Oana susține că suntem generația de părinți care ne-am făcut un crez din a avea copii fericiți. Vrem ca copiii noștri să învețe bine, “be a good learner”, și pândim semnele succesului la copii încă din primii ani de școală. De multe ori, părinții răpesc trăirea copiilor în prezent, prin încercarea de a-i face să acționeze într-un anumit fel pentru ceva ce se va întampla în viitor. Din nevoia noastră de control, le răpim copiilor prezentul, pentru viitor. În capul nostru de părinți nu sunt deobicei decât două opțiuni pentru copiii noștri: “cufărul de aur” sau homeless. Când sunem confruntați cu o problemă sau o simplă constatare referitor la copiii noștri, trecem prin trei faze: 1) ego-ul nostru ne face să ne mândrim și apoi să comparăm copilul nostru cu ceilalți, 2) învinovățim pe alții pentru ceea ce nu fac bine copiii noștri, 3) apelăm la forță, agresiune pentru a ne face auziți sau a rezolva situația.

Cine sunt copiii? 

Fiecare copil vine predefinit, cu o voce, temperament și personalitate unice și are o menire în viață, un scop anume. În interiorul constrângerilor lor, copiii au capacitatea de a-și găsi libertatea interioară. Indiferent de sistem și resurse, pe chipul copiilor fericirea arată la fel și e cea mai vizibilă în pauzele de la școala. Intr-un spațiu relaxant, personalitatea lor e evidentă. Dar când sunt în clasă, sunt mai uniformi. Personalitatea lor nu dispare când se așază în bancă, deci reacțiile lor vor fi diferite. Copiii trăiesc în prezent, în momentul de acum, în mod natural. Nu în viitor, cum tindem să îi vedem noi. Până în 6 ani, copiii au o libertate a minții interioare extraordinară. Între 6-12 ani, copiii devin foarte atenți la competență și inferioritate. La vârsta aceasta realitatea este albă sau neagră. Acceptarea într-un grup de prieteni are foarte mare importanță. Nevoia de ordine și predictibilitate devine mai pronunțată.

Fracturarea și recuperarea eu-lui 

Oana a povestit apoi despre o experiență din copilărie când a fost forțată să pozeze pentru un fotograf care venise la școală. Când a regăsit recent poza, toate amintirile și sentimentele de atunci i-au revenit; le-a depășit, și de atunci se simte mai întreagă și mai puternică. Acest tip de “soul retrieving (recuperare a sinelui)”, este o experiență în care mergi înapoi în timp, într-un moment când ai fost fracturat emoțional. Este o recuperarare a momentului în care ți-ai pierdut identitatea. După acest moment te regăsești, te reîntregești, și ești mai puternic.

În mod similar, în relația cu părintele copilul trebuie să simtă că e acceptat așa cum este el (i.e., mai încet, mai comod, etc.) dacă nu vrem să ajungă în terapie ca adult ca să își regăsească eu -l fracturat. Singura sursă de fericire pentru copiii nostri este stabilitatea noastra de a fi cu ei, în momentul prezent. Este foarte important să nu le fracționăm identitatea, să îi acceptăm așa cum sunt în acel moment. De exemplu când un copil vine la părinte plângând, e important să nu îi spunem să nu plângă și să treacă peste această stare. Dacă nu acceptăm starea lui și îi spunem să nu se mai exprime prin plâns, putem să îi răpim exact emoția reală, o parte din el în acel moment, și să îl fracturăm emoțional.

Toți copiii școlari au deja identități fracturate, toți sunt deja răniți. Dar din acest confict ei cresc. Ca părinți ce putem face este să discutăm mai mult despre cum s-au simțit ei într-un anumit moment. La școală, există reguli și rigori care trebuie armonizate cu personalitatea copiilor și cu dorința lor de libertate. Această armonizare se poate face dacă i se spune copilului (prin vorbe și fapte) “te văd, știu cine ești, știu vocea ta.”

Ce inseamnă ca copilul să învețe bine? 

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care un copil le poate face ca să fie “a good learner” – un învațacel bun – este să dezvolte sau să aibă ascultare activă. Ascultarea atentă se învață de la părinți și de la educator: ea vine din puterea educatorului sau a părintelui de a fascina interlocutorul, de a-i stârni interesul și de a se conecta cu copilul.

Atenția nu e o chestiune de voință. Copilul e atent dacă poate, nu dacă vrea.  Copiii care nu sunt atenți pot să nu fie atenți din diferite motive. 1) Au deficiențe fizice, de exemplu oculo-locomotore. Ca să testezi repede aceste aspecte, poți să faci testul de forfecare cu picioarele sau pune-i să rotească ochii 360 de grade fără să îți miște capul. 2) Sunt kinetici/activi și au nevoie de mai multă mișcare sau acțiune. Acești copii au nevoie să vizualizeze o imagine clară a orarului lor și trebuie să știe când sunt pauzele lor de libertate. 3) Au motive emoționale. Lipsa de conectare acasă sau lipsa de integrare a realității cu identitatea de sine îl bruiază pe copil, asemenea unui radio care nu are semnal bun. De asemenea, două eșecuri consecutive pot demotiva și destabliza un copil. Dacă e certat la scoala, nu îl mai certa și acasă. Dimpotrivă, validează-l pe altceva și depărtează-te de momentul de eșec cat mai mult. 4) Caracterul copilului. Dacă copilul a avut o viață relativ comodă, dacă părinții i-au rezolvat conflictele în loc să le rezolve el/ea singur.

La baza dezvoltării cognitive stau: 1) atenția, 2) controlul emoțiilor și 3) controlul impulsurilor. Joaca cu copiii merge numai până la un punct. Nu își vor găsi vocea dacă nu trec prin frustrare și încrâncenare.

 

Ne revedem aici, curând, pentru a descoperi împreună alte idei suprinse la conferința Oanei Moraru. Pe data viitoare!

violetaVioleta, autoarea acestui articol, este mama a doi copii creativi și activi. Le place să călătorească și caută mereu aventura, activitățile culturale și educative. Mottoul lor este „we may not have it all together, but together we have it all.” 

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s