România frumoasă, România normală

         Iată-ne lăsând în urmă un alt anotimp…  Toamna privește cu înțelepciune spre  vâltoarea verii iar noi ne pregătim, deocamdată doar sufletește, de mult așteptatul moment al începerii grădiniței.

Privesc retrospectiv întrebându-mă cum ne-a trecut timpul vara asta. De cele mai multe ori am preferat în locul lecturii, libertatea mișcării și jocul aparent dezorganizat al copiilor,  pentru că vom avea destul timp de citit la iarnă, când vom sta mai mult în casă. Însă trebuie să recunosc faptul că mi-ar fi plăcut să-i duc undeva unde să participe la o activitate organizată de alții și nu de mine, acasă. 🙂 E oarecum amuzant să descopăr, fix la sfârșitul verii, că astfel de activități s-au desfășurat săptămânal, pe întreg parcursul vacanței de vară, la capătul străzii pe care locuim, în cadrul Centrului de zi „Marina”. Aici fac terapie de recuperare aproape 100 de copii cu autism, sindromul Down şi alte dizabilităţi fizice, intelectuale sau asociate. E bine totuși că am prins-o măcar pe ultima dintre ele, deoarece am descoperit  că se întâmplă lucruri minunate foarte aproape de noi.

             În zilele noastre se pune mare preț pe empatie și m-am întrebat și eu de multe ori cum pot face să cresc niște copii empatici. Desigur că empatia părinților față de copii și față de cei din jur, deci propriul exemplu, poate avea un rol covârșitor, însă pe lângă asta ne putem servi de cărțile potrivite, de discuții sau de diverse joculețe. Dar în cadrul centrului am avut șansa să asist la ceva mai mult de atât: activități alături și împreună cu acești copii speciali. Astfel, copiii cu diverse probleme (acum au fost preponderent copii cu tulburări din spectrul autist) participă la activități alături de copiii sănătoși.  În acest mod, cei dintâi se vor simți acceptați, vor avea parte de afecțiunea și prietenia celor din jur, se vor bucura de atenția lor, vor învăța să comunice și să se integreze. Cred că, dincolo de terapia pe care o fac, afectivitatea pe care o primesc de la cei din jur este esențială în procesul lor de recuperare.

Ceilalți copii vor fi de asemenea câștigați deoarece vor putea învăța să-și accepte semenii așa cum sunt, vor vedea că și aceștia sunt oameni întocmai ca și ei (în societatea noastră încă persistă obiceiul izolării celor cu diverse handicapuri), vor învăța cum să interacționeze cu ei.

Din aceste motive am fost foarte bucuroasă să descopăr că toate astea s-au desfășurat și, din fericire, se vor mai desfășura și pe viitor, atât de aproape de noi.

             La  activitate au participat în jur de 20 de copii, cu vârste cuprinse între 3 și 10 ani. Pentru că a fost prima experiență de acest fel pentru băieții mei, la început, așa cum era și firesc, au fost un pic mai reticenți. Însă pentru că atmosfera a fost foarte relaxată și prietenoasă, au început destul de curând să participe (revenind totuși periodic lângă fusta mamei).

Joculețul la care au luat parte s-a numit „Găsește comoara ascunsă” și s-a desfășurat în felul următor:

  • La început s-au format patru echipe mixte iar cei mici și-au ales singuri nume, precum: „Aventurierii”, „Ursuleții atomici”, „Micii cercetași” (pe cel de-al patrulea  nu l-am reținut, din păcate);
  • Fiecare echipă a trebuit să conceapă și să deseneze câte un steag pe care unul dintre membrii a fost delegat să-l țină pe tot parcursul jocului;
  • Copiii au fost provocați să rezolve diverse exerciții, puzzleuri sau calcule, obținând de fiecare dată câte un nou indiciu despre unde anume trebuie să caute următoarea provocare, apropiindu-se astfel din ce în ce mai mult de comoară. Cred că e important să vă spun că aceste indicii au fost ascunse în diverse camere ale clădirii, inclusiv în biroul directorului, care la un moment dat devenise neîncăpător! De altfel, toți cei prezenți, angajați sau voluntari, au fost foarte inimoși și deschiși și s-au implicat total în buna-desfășurarea a jocului. Deși eram pentru prima dată acolo, nu am simțit nicio secundă vreo răceală sau vreo distanță din partea lor. La acțiune au participat și alți părinți care veneau în ajutor atunci când era nevoie. Trebuie să mărturisesc faptul că aveam de gând să mă strecor tiptil, pentru câteva momente de libertate solitară, îndată ce copiii vor fi fost acaparați complet de acțiune, însă atmosfera a fost atât de caldă și de plăcută, încât până la urmă am rămas până la final.
  • După ce au trecut prin toate aceste „probe”, echipele au descoperit, în sfârșit, comoara: două coșulețe pline – unul cu pixuri colorate și caiete, iar celălalt cu dulciuri. Cred că e de apreciat faptul că nu toți copiii aflați acolo au primit darurile din comoară, ci doar cei care au participat efectiv la concurs, cei care au muncit. Dar nu vă faceți griji, ceilalți s-au descurcat și și-au făcut rost singuri de dulciuri, în scurt timp. 🙂
  • În încheiere, fiecare echipă a primit câte o diplomă pe care erau menționate numele echipei și al membrilor și locul obținut.

Întreaga activitate a durat în jur de o oră, iar copiii au mai rămas la joacă încă pe atât, de data asta singurei. 🙂 Astfel am avut ocazia să cunosc o doamnă învățătoare tare de treabă și pe domnul director al centrului. Cu aceștia am purtat două discuții, una tristă, cealaltă mai optimistă.

De la domnul director am aflat, spre exemplu, că sunt probleme cu fondurile, care fie nu sunt deloc, fie sunt puține. E păcat, trist și nedrept ca locul acesta în care oameni inimoși pun atâta suflet, cu rezultate bune, să nu fie susținut. Ăsta este prostul nostru obicei de a ne pune singuri bețe în roate! Modul în care se desfășoară lucrurile aici va aduce societății un beneficiu pe termen lung – ce bine ar fi să priceapă și autoritățile asta!

Tot aici am cunoscut o doamnă învățătoare cu niște principii educative destul de moderne, contrare sistemului nostru de învățământ. Dânsa asemăna numeroasele teme pe care copiii le primesc în vacanțe, cu sarcinile pe care un adult angajat le-ar primi din partea șefului, pe perioada concediului de odihnă, și căruia apoi i s-ar cere cu severitate socoteală. Din perspectiva dânsei, la școală copiii nu ar trebui forțați sau presați în vreun fel, ci fiecare lăsat să se dezvolte în ritmul său astfel încât să facă lucrurile cu drag. A pledat apoi pentru o educație fără violență, care să excludă chiar și tradiționala „pălmuță la fund” sau „urecheală”. Am rezonat amândouă cu ideea că violența în educație, fizică sau verbală, sunt reminescențe ale trecutului nostru comunist, când autoritatea părintească se manifesta la modul acesta extrem, din convingerea că așa e bine, deoarece copilul trebuie să știe de frică și să asculte fără să crâcnească, iar orice abatere era sancționată.

            Mergând un pic mai departe în trecut, înainte de venirea comunismului, cred – și asta mărturisesc că e o credință personală, încă neverificată temeinic – că în societatea de dinainte de comunism, nu era așa. Pornesc de la o întâmplare pe care am trăit-o în copilărie, să fi avut vreo 12-13 ani, când după ce am făcut niște prostioare, bunicul meu m-a certat destul de tare, iar eu m-am supărat și am rămas așa supărată până a doua zi. Și nici măcar atunci nu aveam de gând să-l iert. Ei bine, bunicul, văzându-mă așa încrâncenată, a venit și și-a cerut iertare de la mine! Lucrul ăsta m-a marcat profund, fiind una dintre cele mai autentice lecții de creștinism pe care le-am primit. Bunicul  era născut în 1923 și a fost pe front în Al II-lea Război Mondial. A primit deci o educație curată, nemarcată de atmosfera și ideologia comunistă, și de aici acest gând al meu.

Chiar și excluderea sau izolarea din societate a persoanelor cu handicap face parte tot din practica și mentalitatea comunistă, când știm că în mare parte acești copii erau trimiși la casa de copii, unde erau efectiv neglijați, maltratați, lăsați să trăiască în mizerie și boală, ceea ce de multe ori le aducea chiar moartea.

Modelul acesta integrativ de lucru cred că ar putea fi o soluție pentru a ne vindeca de unele din traumele trecutului nostru și de aceea sper ca astfel de inițiative să răzbească. De asemenea, mă bucur că locuim aproape de acest loc atât de special!

20413866_1365471163560184_5277794132539860979_o
Foto: Cezar Machidon

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.