Cristiana Radu este grafician de cărți pentru copii. Probabil cunoașteți deja câteva din cărțile pe care le-a desenat: – Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul, Ela cea fără de cuvinte, Călătorie printre ierburi și lumină sau Închide ochii și vei vedea orașul. Am avut ocazia să o cunosc și, știind deja lumea desenelor ei – delicate și expresive – i-am propus un scurt interviu, sperând că – așa cum mie mi se pare fascinant să asculți un artist povestind despre munca lui – așa vi se va părea și vouă. Am întrebat-o despre meseria ei, despre relația ei cu copiii, despre cărțile pentru copii de la noi și multe altele. În ochii mei, creațiile ei o zugrăveau ca pe o fire sensibilă și creativă și se pare că cele așternute mai jos vin, cred, să întărească acea percepție.

– Cum te-ai apropiat de grafica de carte pentru copii?

Ce am știut „de la început” este că voi desena întotdeauna. De când eram mică, desenul a fost un mod de a înfrunta și înțelege lumea, de a îmblânzi și traduce relația cu ea într-o lume a mea paralelă, de semne. Pe hârtie comentam întâmplările trăite, visam la altele noi, conturam portrete, inventam prieteni.

Cartea pentru copii este un mediu care îmi permite azi să îmi continui „comentariile”, visele, explorările, împărtășindu-le și altora. Un mediu care are la un capăt contactul direct cu hârtia, creioanele și culorile care nu au încetat să mă fascineze, iar la celălalt capăt un destinatar – miile de copii în mâinile cărora va ajunge cartea. Imi place pentru că pe de o parte „meseria” mea este să amestec culori și să colind tot soiul de tărâmuri imaginare cât e ziua de lungă, iar pe de alta pentru că ceea ce fac ajunge în viețile și visele multor oameni mici și mari. Ca și scrisul, ca și arta…

– Care este prima ta carte? Ce s-a schimbat de atunci? Există și o evoluție stilistică pe care a adus-o fiecare carte?

Prima mea carte ilustrată pentru copii a fost una de poezii, de Grete Tartler. Un text plin de umor, de absurd, de sensuri stratificate și jocuri de cuvinte. Mi-a permis să desenez liber, să mă amuz și eu, să inventez trăznăi pe măsură. Sigur că există o evoluție, mai puțin legată de stil cât de bogăția imaginii, construirea mai coerentă a narațiunii, transmiterea conținutului într-o formă mai expresivă etc.

Stilistic însă, toate cărțile ilustrate de mine sunt diferite pentru că fiecare are o altă „personalitate” și de fiecare dată aleg un fel de a desena care mi se pare că i se potrivește. Realist/ abstract/ cald/ dark/ fantastic/ liric/ plin de detalii fine/ exuberant etc. Tradus în acuarelă/ acrilic/ colaj/ creion/ tehnici multiple suprapuse, pagini care respiră, pagini aglomerate, text desenat, text bloc, fonturi jucăușe etc…

– Care este ultima ta carte? Cu siguranță există o unitate stilistică între ele dar există totuși și lucruri pe care ai ales intenționat să le faci diferit?

Ultima carte aparută este Ela cea fără de cuvinte (Cartea Copiilor 2015, text de Victoria Pătrașcu), o poveste despre puterea distrugătoare sau vindecătoare a cuvintelor, despre prietenie și despre ușurința cu care îi catalogăm pe cei din jur. Ultima carte (aproape) terminată este Luli și căsuța din copac, (Cartea Copiilor, autor Iulia Iordan) o continuare a aventurilor din Călătoria printre ierburi și lumină în lumea arborilor.

Probabil cărțile ilustrate de mine au un „aer de familie” așa cum membrii unei familii seaman între ei deși nu au neapărat aceleași trăsături. O constanță a desenelor mele mi se pare prezența detaliilor, îmbinarea decorativului cu graficul, prevalența desenului, a liniei asupra culorii. Dar o carte despre plante, jocuri și tradiții vorbește într-un limbaj vizual diferit de cel al unei povești despre cuvinte și emoții, unde personajul principal este lumea interioară a unui copil și personajele care o populează.

– Care este tehnica cea mai dragă ție? 

Dincolo de o tehnică particulară, folosesc des combinarea mai multor tehnici în aceeași imagine – acuarelă, acrilic, creion, tuș, creioane colorate, suporturi (hârtii) diferite, alăturate uneori prin colaj, alteori prin juxtapunerea unor tehnici diferite pe același suport. Aduce o mai mare deschidere imaginii și se potențează reciproc. Cel mai des folosesc acuarela tratată ca o guașă, pentru că se potrivește celor mai multe subiecte. Însă îmi e foarte drag creionul, pentru aspectul nepretențios, familiar și modest pe care îl are, în timp ce poate purta o mare încărcătură afectivă, cu o mare forță de sugestie.

Am pictat și pe sticlă, în stilul vitraliului, pentru Merlin Books & Toys Store – povești vesele, colorate, fantastice, potrivite cu spațiul respectiv.

Și am pictat și câțiva pereți prin casele doritorilor, cu o plăcere maxima – probabil reminiscență a plăcerilor interzise din copilărie. Ar putea fi tehnica mea preferată dacă nu ar dura atât de mult comparativ cu desenul pe hârtie.

– Care este genul de cărți pe care îți place să îl ilustrezi?

Îmi plac textele care îmi permit să construiesc imagini puternice, expresive, neașteptate. Pot fi la fel de bine povești contemporane sau basme feerice.

– De ce este nevoie pentru a fi ilustrator de cărți pentru copii? Este suficient talentul?

Este nevoie să îți placă poveștile. Să îți placă să construiești narațiuni vizuale și să umpli hârtia de culori.

Apoi, este nevoie să cunoști abc-ul specific profesional, care îți permite să transmiți expresiv, coerent un conținut (o idee, o stare de spirit, caracterizarea unui personaj sau a unei situații, o succesiune de acțiuni) printr-un mediu specific (desen, pictură etc). O imagine bună trebuie să fie concentrată ca un țipăt. O ilustrație bună povestește, explică, încarnează o idee, nu decorează.

– Ce te inspiră?

Viața de zi cu zi. Ciocnirea dintre întâmplările zilnice și ceea ce citesc. Manuscrisele miniate, pictorii prerenascentiști, o vizită la Târgul de Carte pentru Copii de la Bologna. Un drum pe munte sau o plimbare în parc, printre ființe cu scoarță și frunze.

– Exista vreun grafician de cărți pt copii pe care îl apreciezi?

Din România, din generația afirmată după ’89, îmi place mult Irina Dobrescu. Îmi plac umorul său fin, observația acidă, felul în care materialitatea captivantă a lucrurilor devine un comentariu afectuos – ironic asupra precarității lumii și defectelor personajelor descrise.

Îmi plac, cum se poate vedea și pe blog, mulți ilustratori străini. Dintre toți, am o admirație necondiționată pentru Shaun Tan. A redefinit ceea ce înseamnă „picture book”, folosind un mediu destinat îndeobște copiilor de vârste mici pentru a vorbi despre teme grave, universale, precum imigrația sau colonialismul, depresia sau alienarea. Sunt cărți fără mult text (sau fără text deloc) care transmit un conținut profund prin intermediul unor metafore vizuale. Cărți pe care le poate „citi” și un adult și un copil, fiecare pe limba și la nivelul lui.

– Cum vede un grafician de cărți pentru copii, copiii? 

Tot ce fac azi se leagă într-un fel sau altul de copii sau lumea copilariei. Cred că toate acestea se leagă de propria copilărie și de neîmplinirile și eșecurile ei…

Ca public, mi se pare că prea ades copiii sunt tratați ca niște persoane care nu înțeleg nimic, oferindu-li-se produse terne, simpliste, „ajustate” să li se adreseze într-o limbă sigură, neproblematică, edulcorată și roz-bombon până la exasperare. Produse preocupate nu să dezvolte vreo gândire critică sau zborul imaginației, ci să creeze consumatorii de mâine.

Mă uit ce publică țările nordice și mi se pare că nu vom recupera decalajul de educație și abordare a micilor cititori nici într-un secol.

Cristiana a câștigat doi ani la rând concursul de grafică de carte Cele mai frumoase cărți din România la secțiunea carte pentru copii pentru ilustrațiile din cărțile Călătorie printre ierburi și lumină în 2013 și Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul în 2014 (aceasta din urmă a câștigat anul acesta și Gala Bun de Tipar la secțiunea cărților pentru copii). Cu ea ne vom mai întâlni în curând, tot aici, pe Roata Mare iar până atunci îi mulțumim pentru cuvintele frumoase și motivante.